VIDEO. De la Constanța la Tokyo! Antonia Tașu: „Mi-am dat seama că este mai greu să cânt acasă decât în orice alt loc”

Antonia TAȘU, pianistă

A început să cânte la pian de pe la 3 ani, iar la 4 ani lua deja primele lecții. Două decenii mai târziu, pianul a dus-o din Constanța până la Tokyo, unde a fost singura româncă dintre cei 31 de participanți la Secțiunea Pian a Romania International Music Competition și a obținut Premiul al II-lea, într-o ediție în care Premiul I nu a fost acordat.

Pianista Antonia Tașu, absolventă a Colegiului Național de Arte „Regina Maria” din Constanța și în prezent studentă la Universitatea Națională de Muzică din București, a povestit la „Facem Valuri”, la Wave Radio, despre drumul către performanță, anii de studiu, emoțiile concursurilor, sprijinul familiei și experiența din Japonia.

Totul a început cu o orgă aleasă de pe raft

Povestea Antoniei cu pianul a început aproape întâmplător. De ziua numelui, părinții au dus-o într-un magazin și i-au spus să își aleagă orice jucărie își dorește. A ales o orgă.

Părinții s-au gândit inițial că va rămâne, asemenea altor jucării, uitată prin casă. Nu s-a întâmplat așa. Tatăl ei, care cântase la acordeon, a ajutat-o să descopere primele melodii, iar de la patru ani Antonia a început lecțiile de pian.

„În punctul acesta, nu mai e cazul de hobby. Este ceva ce îmi doresc să fac și îmi doresc să dau mai departe. Îmi doresc să învăț și pe alții ceea ce fac eu”, spune Antonia Tașu.

Pregătirea sa a continuat la Colegiul Național de Arte „Regina Maria” din Constanța, unde a parcurs școala primară, gimnaziul și liceul. Acum studiază la București, iar trecerea la facultate a însemnat și un alt nivel de exigență.

„Disciplina aici e cea mai importantă. E exact ca la un sportiv”

Din exterior, publicul vede recitalul sau rezultatul unui concurs. În spatele celor câteva minute petrecute pe scenă sunt însă ani și multe ore de studiu.

„Disciplina aici e cea mai importantă. E exact ca la un sportiv. Sunt multe ore de lucru, e mult stres, sunt multe emoții”, explică Antonia.

Cu toate acestea, nu consideră că și-a sacrificat copilăria pentru pian. A crescut înconjurată de alți copii care studiau muzica și, pentru multă vreme, i s-a părut absolut firesc ca, după ce ajungi acasă, să studiezi.

Abia mai târziu și-a dat seama că experiența sa nu era cea a tuturor copiilor.

„Eu n-am văzut chestia asta ca pe un sacrificiu”, mărturisește pianista.

Iar atunci când au venit momentele importante – trecerea la gimnaziu, la liceu sau alegerea facultății – părinții au întrebat-o de fiecare dată dacă acesta este într-adevăr drumul pe care vrea să continue. Răspunsul a rămas același: pianul.

Singura româncă dintre cei 31 de concurenți la pian, la Tokyo

Unul dintre cele mai importante rezultate de până acum a venit în vara acestui an.

Antonia Tașu a ajuns la competiția din Tokyo după rezultatul obținut la concursul „Drumul spre celebritate”. Acolo a concurat cu muzicieni din mai multe categorii instrumentale și a câștigat finala, obținând astfel oportunitatea de a participa la competiția din Japonia.

La Tokyo, experiența a fost diferită de concursurile cu care era obișnuită.

„Am fost 31 de participanți la pian. Am trecut prin două etape, semifinală și finală”, povestește Antonia. Era singura româncă înscrisă la această secțiune, iar printre concurenți a întâlnit inclusiv pianiști trecuți de 30 de ani, unii dintre ei deja profesori.

Rezultatul: Premiul al II-lea la Secțiunea Pian, în condițiile în care juriul nu a acordat Premiul I.

„Chiar dacă am luat locul 2, eu sunt foarte fericită”, spune pianista.

Tokyo i-a adus mai puține emoții decât Constanța

Poate una dintre cele mai surprinzătoare concluzii ale experienței din Japonia nu are însă legătură cu premiul.

Antonia participă la concursuri și recitaluri încă din 2010 și spune că emoțiile nu au dispărut odată cu experiența. La Tokyo a descoperit însă că acestea pot fi diferite.

„Chiar recent, la un concurs la care am fost acum o lună, în Tokyo, n-am simțit așa. Au fost altfel de emoții și cred că mi-am dat seama că este mai greu să cânt acasă decât în orice alt loc.”

Iar „acasă” înseamnă Constanța, unde în public se pot afla profesori, prieteni și oameni care o cunosc.

Dincolo de partitură: „Eu aduc ceva piesei”

Pentru Antonia Tașu, interpretarea muzicii clasice nu înseamnă doar reproducerea fidelă a notelor scrise de compozitor.

Partitura impune rigoare, dar interpretului îi rămâne libertatea de a aduce ceva personal. Pianista povestește că ascultă interpretările marilor artiști, dar că nu se regăsește întotdeauna în felul în care aceștia abordează o lucrare.

„Aici vine partea: eu aduc ceva piesei”, spune ea.

Mai mult, felul în care interpretează aceeași lucrare se poate schimba odată cu vârsta și experiența. O piesă cântată în liceu poate căpăta, câțiva ani mai târziu, un cu totul alt sens.

Performanța are și un cost

Drumul către performanță presupune nu numai talent, pasiune și disciplină, ci și un efort financiar important.

Instrumentul, pregătirea și deplasările la concursuri presupun costuri considerabile, iar Antonia vorbește cu recunoștință despre sprijinul primit din partea părinților.

„La un moment dat n-am mai simțit că este foarte greu financiar, pentru că ei cumva mi-au spus: «Mami, fă-ți treaba și lasă-ne pe noi cu partea financiară»”, povestește ea.

„De la instrument până la orice plecare, este ireal de mult. Sunt niște sume foarte mari.”

Experiența din Tokyo i-a arătat și reversul situației. A întâlnit acolo o femeie care i-a mărturisit că regretă că nu a continuat să cânte la pian. Pentru Antonia, este încă o dovadă că alegerea unei profesii exclusiv pentru că pare mai sigură poate însemna renunțarea la ceea ce îți dorești cu adevărat.

„Nu uit, e orașul meu de suflet”

Premiul de la Tokyo nu este pentru Antonia Tașu un punct de sosire. După rezultat, spune că „s-a ridicat ștacheta”, iar obiectivele devin mai mari.

Își dorește să continue să descopere muzica, să evolueze și, la un moment dat, să transmită mai departe ceea ce a învățat.

Iar Constanța rămâne parte din poveste. La finalul emisiunii, când a fost rugată să nu uite orașul din care a plecat, răspunsul Antoniei a spus imediat: „Nu uit, e orașul meu de suflet”.

Valentin ISPAS